O zi cu elevii clasei a III-a

Numele meu este Bianca Ilie și sunt studentă în anul III la Comunicare și PR. Am aplicat pentru un stagiu de practică la Școala Elf, în urma parteneriatului dintre aceasta, Fundația Danis și Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării. Principalele mele sarcini la Școala Elf sunt din sfera comunicării și a relațiilor publice. Pentru a înțelege mai bine mecanismele de funcționare ale școlii, mi-am îndreptat atenția către cea mai importantă resursă: cea umană. Așa am ajuns să petrec o zi alături de elevii clasei a III-a.

Un ”Buunăăă ziuaaaa!!” prelung ne întâmpină pe doamna învățătoare și pe mine în timp ce intrăm în clasa elevilor de a III-a de la Școala Elf.

Toate privirile sunt ațintite asupra mea, dar îmi dau seama că îmi place mirarea lor. Copiii au mereu niște priviri îndrăznețe și curioase, care nu analizează, ci doar pun întrebări, nu inhibă, pentru că sunt prea sincere. Ajung, așadar, în fața elevilor și le expun motivul vizitei mele. Urmează să petrecem o zi împreună și după ce mă asigur că au înțeles că nu sunt ”doamna profesoară”, mă așez într-o bancă (se va dovedi mai târziu că tot un fel de ”doamna profesoară” eram pentru ei).

Este ora 9:00 și avem mate cu doamna învățătoare Scripcariu Marinela. Începem în forță: cu tabla înmulțirii. Un 7×8 nu pare foarte intimidant pentru că o grămadă de brațe încep să fluture în aer. Unul dintre elevi agită mâna cu atâta febrilitate încât mi se face milă de el. Doamna învățătoare nu se lasă, însă, impresionată ușor. Își cunoaște bine clasa și știe pe cine trebuie să nominalizeze. După această încălzire urmează niște exerciții la tablă. Elevii rămași în bancă se grăbesc să le rezolve înaintea celor chemați în față, iar când rezultatul apare se aude câte un ”yesss” însoțit de un gest victorios cu mâna. Ora decurge în același spirit și după ce înmulțim efortul cu ajutorul și adunăm cu timpul, obținem o bine meritată pauză. Scurtă, însă, căci urmează engleza.

O voce groasă, baritonală, acoperă rumoarea din clasă. Este Mr. Jake, profesorul de engleză, un bărbat impunător, dar jovial. Le vorbește elevilor numai în limba engleză, iar atunci când vede priviri nedumerite, traduce câte un cuvânt în limba română. Se discută pe marginea unui text despre traiul la țară și cel de la oraș. Copiii sunt întrebați ce le place în Cluj-Napoca. Îmi atrag atenția ”the city mall” și ”the pools”. Mă amuză și mă gândesc ce îmi place mie în Cluj-Napoca… da, sigur rezonez cu cei mici. Elevii învață apoi ce este un ”postcard” și sunt rugați să realizeze chiar ei o vedere. Unul dintre copiii din spatele meu își scoate arsenalul de creioane colorate și începe să deseneze de zor. Își ia sarcina foarte în serios și cuprins de ”febra” artistică aproape uită că trebuie să redacteze și un scurt text. Dar Mr. Jake este acolo ca să îi reamintească.

Și gata! Vine pauza mare și în 5 minute sala se golește complet. Rămân singură în clasă și încep să îmi rotesc privirea împrejur. Pereții sunt ”ornați” cu lucrări de-ale elevilor și fotografii. O ușă deschisă de la dulap dezvăluie vederii niște caiete și un ghiozdan viu colorat. Pe hol se simte miros de mâncare. Și nici nu-mi dau seama cum trece timpul. Curând aud voci și realizez că pauza e pe sfârșite. Mă așez în bancă și îi aștept pe ”ai mei”, care vin energici și gălăgioși. La scurt timp își face apariția și doamna de abilități practice, Ludmila Frătescu. Mă uit la toți omuleții care mișună în stânga și-n dreapta, încercând să își adune lucrurile și îmi pare că organizarea lor este aproape imposibilă. Dar nu la fel privește lucrurile doamna profesoară, care din doi timpi și trei mișcări îi așează pe copii în rând. Acum ne îndreptăm spre sala dedicată abilităților practice. După ce fiecare elev își găsește locul, doamna Frătescu începe povestea. Și nu spun degeaba ”poveste”. Profesoara dă parcă viață cuvintelor sale, vorbește rar și blând, ca un om sub ale cărui priviri au trecut mai multe generații iar acum își cunoaște atât de bine rolul. Astăzi urmează să facem un copac de toamnă din pungă de carton și hârtie creponată. După ce le sunt explicate etapele, elevii trec la treabă. Deja mă simt mai degajată în prezența lor și încep să mă plimb pe lângă mese și să le admir lucrările. ”Este bine așa, este bine așa?” mă întreabă. Le spun că îmi place și, fără să vreau, devin implicată în procesul de creare a copacului tomnatic. La sfârșitul orei toată lumea este fericită și facem o poză de grup, ca să ne aducem aminte de acest moment.

După o scurtă pauză urmează dansurile, cu doamna profesoară Iulia Iuhoș. După ce elevii se schimbă într-o ținută adecvată, mergem într-o sală cu multe oglinzi. Fiecare își găsește un loc și, în așteptarea muzicii, adoptă cea mai bună atitudine de dansator pe care o cunosc. Muzica începe și, o dată cu ea, micii dansatori încep să se miște într-un sincron puțin cam…desincronizat. Dar asta contează mai puțin. Până la urmă, fiecare trebuie să aibă stilul său, nu? Urmează, apoi, repetarea dansurilor în grupe de câte trei persoane. Îmi atrage atenția o fetiță care, asemenea unei coregrafe veritabile, se așează în fața celor care nu știu mișcările atât de bine, spre a le exemplifica în ce fel trebuie făcut.

Ora de dansuri se termină cu multă veselie. Elevii ajung în clasă și se pregătesc pentru ultima oră. O parte dintre ei vor merge în sala de franceză cu doamna Adriana Boilă, ceilalți vor rămâne în sala de clasă, pentru ora de germană. Intenționez să plec la franceză pentru că este limba pe care am studiat-o în anii mei de gimnaziu și liceu. ”Te rooog, rămâi cu noi”, îmi spune unul dintre elevi. Cine i-ar putea rezista? Îi accept invitația cu drag, asumându-mi faptul că nu voi înțelege prea multe cuvinte, dar fericită că am câștigat un prieten.

În timpul pauzei, copiii își găsesc niște îndeletniciri interesante. Niște fetițe stau aplecate asupra unei foi de hârtie și negociază ce să scrie. Devin curioasă și le întreb cu ce se ocupă. ”Astăzi este ziua lui Madame. Îi pregătim o felicitare”. ”Foarte frumos gestul”, gândesc și îmi îndrept privirea către tablă, unde alți elevi pregătesc o altă surpriză. De data aceasta pentru profesoara de germană. Este ca o competiție a drăgălășeniei.

Doamna profesoară de germană, Andreea Bandea, ajunge în clasă și este întâmpinată de mesajele de pe tablă ale copiilor. ”Iubim germana”, ”Nu vrem să plecați niciodată”, ”Vă iubim” sunt câteva dintre ele. ”Mereu mă surprind cu asemenea atenții”, îmi spune doamna profesoară. Și îmi place această formă de comunicare, atât de sinceră și deschisă. În timpul orei facem activități diverse: ascultăm un cântecel, cântăm un cântecel, învățăm despre Sankt Martin și mai învățăm că ”laterne” sunt ”lanterne”, dar se pronunță ”laterne”. Și încheiem ziua victorios. În timp ce se pregătesc de plecare, îi aud spunând: ”Eu am chitară acum”, ”Iar eu am baschet”. Sunt iar cuprinsă de mirare. Aș tinde să cred că sunt supra-oameni, dar sunt doar copiii noii generații. Și îmi place că sunt dispuși să facă atât de multe și sunt încurajați în atâtea direcții.

Plec de la Școala Elf și mă gândesc ce important e să înțelegi nevoile copiilor, să reușești să le fii prieten, să știi să te impui, dar fără să fii perceput ca dur sau agresiv, să le asculți doleanțele, dar să îi faci să îți respecte regulile. Astăzi m-am pus în locul elevului. Data viitoare încercăm rolul profesorului.

Bianca Ilie